Scriitoru' de mizerie LIVE

Scriitoru' de mizerie live

ANATOMIA UNUI “TE IUBESC”

… sau mai degraba a unui “Te urasc” bine ascuns printre dulcegarii spirituale.

Structura unui “Te iubesc” e una complexa, dar pe cat de complexa pe atat de paradoxala. Complexa in infinitatea prostiei de a declara acel sentiment ce te face sa uiti ca si tu traiesti. Ca si tu esti important. Si paradoxal cum cacatul asta de “Te iubesc” distruge orice relatie.

De ce dracu’ trebuie sa il spunem? De ce trebuie sa ne declaram iubirea nemuritoare la fiecare 2 minute? Si la cat de prosti suntem de ce cacat trebuie sa sustinem sus si tare ca iubim orice ar fi? Si cand ma gandesc ca la un moment dat si eu eram la fel… “Te iuuuubeeesscccc.” Eh, cacat… Te iubesc, da! Trebuie sa iti spun asta in fiecare zi, nu! Te iubesc prin simplul fapt ca sunt langa tine. Si daca mintea ta de femela nu reuseste sa conceapa asta, iti indic sa o schimbi cu ceva mai bun. Nu trebuie sa iti spun eu cat tin la tine ca tu sa vezi toata sarada asta sentimentala. Daca te tin de mana inseamna ca imi place atingerea ta. Daca te las sa vorbesti mult inseamna ca imi place vocea ta. Daca te fac sa razi inseamna ca imi place rasul tau. Daca te tin in brate in timp ce dormi inseamna ca imi place sa te stiu protejata. Ce dovada mai vrei? O confirmare verbala din partea unui scriitor de mana a doua? Scriitori mint. Barbatii mint. Femeile mint. Trupul si sufletul nu mint. De ce cauti confirmari cand le ai deja acolo?

Am invatat ca nu e nevoie de “Te iubesc” pentru a putea iubi. Iti iubesti si ursuletul de plus si nu ii spui te iubesc zilnic, nu? Din contra, intre voi e o relatie mai mult bazata pe o afectiune surda si calda. Multa lume ma intreaba daca eu cred in dragoste/iubire/afectiune. Si eu ma intreb daca cred in iubire… Dar cel mai mult ma intreb daca iubirea crede in mine… Daca are curajul sa imi dea puterea ei sau forta ei… Sau subtilitatea ei… Vointa ei… Dorinta ei… Daca nu o dezamagesc atunci cand o pun pe foi sau ii spun unei fete ca o iubesc… Ma intreb din ce in ce mai des daca faptul ca eu cred in iubire compenseaza faptul ca ea e posibil sa nu creada in noi… In fond suntem niste animale… De ce sa creada o forta superioara in niste animale… “Somnul ratiunii naste monstrii”. Gresit, somnul ratiunii da nastere zeilor. Somnul ratiunii da nastere operelor de arta. Da nastere muzicii. Da nastere iubirii. Si daca suntem monstrii atunci cand pictam, sculptam, cantam, recitam, scriem, iubim sau orice alta forma de creatie va rog dati-mi cusca sa pot sa vad si eu gratiile pe care scrie ratiune. Nu somnul ratiunii naste monstrii. Ci mai degraba lipsa iubiri. A sentimentelor de atasament si afectiuni. Iubirea nu trebuie spusa, ci aratata, simtita…

Iubirea poate fi simtita… Pune degetele pe iubita ta si spune-mi ca nu simti nimic… Asta daca iubesti cu adevarat… Taci si asculta cum respira si spune-mi ca nu iti pare ca asculti o melodie soul… Priveste-o in ochi si spune-mi ca ochii ei nu iti par o sursa nelimitata de inspiratie… Sarut-o si spune-mi ca nu are gust de fruct preferat… Ii vorbeste si spune-mi ca nu simti cum problemele tale sunt parca mai usoare… Si dupa aceea asteapta sa faca si ea toate astea si spune-mi ca nu o iubesti… Nu e nevoie sa te complici cu CELE DOUA CUVINTE, ci mai degraba sa te simplifici, sa scapi de ele. Sa treci peste ele. Iubirea nu inseamna cuvinte. Ci cpabilitatea de a arata afectiune prin actiune.

Anatomia unui “Te iubesc” este egala cu un “Te urasc” ascuns printre dulcegarii spirituale. Pentru ca stii ca o urasti deoarece a ocupat un loc mai important decat tine in mintea si sufletul tau. De inima nici nu mai zic… Anatomia unui “Te iubesc” este ce vrei tu intr-o forma mai blanda…

Anatomia unui “Te iubesc” este reprezentata in tot ce FACI tu cu iubita ta si din comportamentul tau…

Scriitoru' de mizerie

„Scritorul de mizerie care scuipa artilerie.”  - Cleg

Sunt scriitoru' de mizerie,

traficant de foaie vie,

foi si pixuri, pe modelu' „ia si scrie”.

Ia si baga, ia si trage, ia cu pace,

ia si gramu’, ia si banu’, 

ia si anu’,

Sunt golanu’ arogant,

intelectual denaturat,

Individ insuportabil,

Sunt actor cu stil abil,

Mincinosul elegant,

Paradox nemarginit,

Diamantu’ slefuit,

Sunt demonu’ din oglinda,

Iti invat mintea sa minta,

Iti invat sufletul sa planga,

Iti invat mana sa scrie,

Iti mentin placerea vie.

Sunt in totala antiteza,

Te sculptez cu pixu’ meu ca o freza.

Sunt onoare si rabdare,

Sunt si paine, sunt si sare,

sunt si hrana pentru minte,

pune-ma pe ranile tale.

Sunt si viata, sunt si moarte,

Sunt lectia de viata dintr-o carte,

sunt si inger, sunt si demon,

sunt jumate arta, jumatate om,

Sunt crima si dorinta,

Pedeapsa si cainta,

Aroganta s-umilinta,

Sunt perfect in zile negre,

Sunt lumina din tenebre.

Sunt ura si iubire,

Ma citesti in nestire.

Eu sunt acul, tu esti vena,

15 centimetri sa-ti nimeresc  artera.

Scuip mizerie, scriu din ura,

Tu iubeste-mi mintea-mi pura.

Tu esti visu’ meu din urma,

Tu esti tinta, tu esti basu’,

Tu esti intre, tu esti glasu’,

Accepta ziua si lumina,

Eu iau moartea si morfina,

Tu castiga iubire si speranta,

Eu ma lupt cu ei sa-ti dau viata.

Am un suflet de mahala,

O inima periferica,

Prinsa-n visele-mi himerice.

Eu sunt scriitorul de mizerie,

tu esti tinta, tu esti glasu’.

Eu sunt timpu’,

Tu... esti ceasu’!

Imi pare rau, mama.

Imi pare rau, mama.
Imi pare rau ca nu am sa ajung un director de companie. Evident cu costum elegant si geanta simpla din piele de culoare neagra, cu telefon atasat la ureche si banii in portofel. Imi pare sincer rau, nu asta sunt eu. Imi pare rau ca nu sunt la fel de manierat ca altii. Si cu siguranta nu vorbesc la fel de frumos ca si altii.
Imi pare sincer rau, mama, caci stiu ca iti doreai sa duc o viata buna si linistita. Dar visez si asta ma opreste sa ajung inca un simplu director de companie. Visez in zile negre si plang in nopti albe. Iubesc la rasarit de luna si urasc la apus de stele. Alerg odata cu vantul si cuvantul e singura mea avere. As putea sa te mint si sa iti spun ca banii sunt una dintre preocuparile mele principale, dar nu e adevarat si prefer sa iti spun ca iubesc prea mult arta ca sa incerc sa fac altceva. Am un suflet care cere si cere si nu stie sa ceara nimic altceva decat cuvinte scrise rapid pe foi care se incalzesc cu sentimente. Nu o sa am niciodata un dosar special unde sa verific conturile din Elvetia, in schimb intotdeauna o sa te las sa imi citesti poeziile si povestile. O sa te las sa zambesti cu mine la fiecare vers scurs din pix si cand am sa plang o sa fug dar am sa iti las in scris motivul durerii mele. Sunt un visator si visele nu imi permit sa alerg dupa un birou pe colt la etajul 56 intr-o tara straina. Visele mele imi cer linistea din mai sub ploile de petale de ciresi din Japonia. Visele mele cer si cer si cer… Si nu pot sa le refuz. Sunt dependent de ele asa cum e un drogat de cocaina. Sunt indragostit de versuri, mama. Si ele nu imi dau voie sa plec de langa ele. Proza e amanta mea si ea imi vrea sufletul. Si eu imi impart fiinta intre poezie si proza. Si nu mai am timp de hartii pline de numere si oameni in subordine. Nu asta e destinul meu… Si nici nu vreau sa fie… Refuz, refuz, refuz sa ajung inca o curva a corporatismului. Sunt sigur ca nu sunt singur in lumea asta… Si poate nu o sa fiu ce ti-ai dorit… Dar iti promit ca de fiecare data cand ai sa citesti ce scriu ceva are sa se zvarcoleasca in sufletul tau. Vreau sa ajung departe, mama, undeva pe stele. Langa Blaga si Petrescu, Eminescu, Bacovia, Stanescu, Rebreanu, Iorga, Caragiale si Bogza. Langa Yeats si Shakespeare, caci eu cunosc numai o singura limba si aia e universala. Vreau sa ajung acolo… Vreau ca numele sa imi apara pe pagini colorate langa contemporani ca Mircea Cartarescu sau Dan Puric. Nu vreau sa ajung in Can-Can sau orice alt tabloid infect, ci intr-o revista dintr-un liceu ca un autor muritor de foame caruia i se ia un simplu interviu si spune cuvinte ce mangaie mintile si sufletele tinerilor. Imi pare rau, mama, dar nu vreau sa ma vand. Nu vreau si nu pot… M-as ura… Vreau sa simt totul la superlativ… Vreau sa ma las cuprins de tigari si alcool ca apoi sa pot sa scriu fara sa imi pese de starile in care sunt… Vreau sa ma trezesc in garsoniera mea mica si tapetata cu foi… Vreau sa imi dau drumul la muzica preferata si sa ma uit la stele in timpul zilei… Sunt un visator, mama, si nu pot sa scap de starea asta… Si nici nu vreau… Am incercat si ma doare de fiecare data cand incerc. Doare si e o durere surda in spatele inimii care imi opreste fluxul creatiei. Nu pot sa renunt la stilou si la foaie. Imi pare rau, mama. Singurele semnaturi pe care vreau sa le impart sunt la final de pagina sub o data scrisa frumos. Sau pe niste foi adresate unora ca mine care stiu numai sa viseze, sa ma semnez sofisticat si manierat : ” Visator, scriitor, vesnic indragostit, suflet liber, om de profesie. Cu drag, Kristian.” Si nimic mai mult, mama. Asta e visul meu si nu pot sa renunt la el. Fara el nu sunt eu. Sunt indragostit de ritm, de joc jovial al cuvintelor ce salta din rand in gand si din rand in rima toate scrise cu negru pe hartie alba. Caci patez suflete cu vorbele mele. Si le pictez si le cant si nu ma opresc. Si vocea-mi tuna in pieptul lor atunci cand le spun ca si eu am fost la fel si nimic nu ma poate opri. Si zambetul meu ii ajuta sa scape de nori si ploi si se ridica de fiecare data gata de lupta in zori de noapte cu obraji murdari de noroi si lacrimi, cu ochii umflati si rosii, cu mainile tremurand si pielea zgariata caci se lupta cu viata si eu sunt singurul lor sprijin. Si ochii mei le lumineaza calea, caci uneori sunt orbi, si ca mine, au nevoie de cineva care sa le lumineze calea. Tu ai fost acolo pentru mine si mi-ai aratat pe unde sa merg. Ai incredere in mine, mama. Si eu am sa ii duc departe. Si am sa imi iubesc sora si ea are sa ramana vesnica caci am sa o conturez perfect. Si am sa imi cresc fiul si fiica cu aceasi dragoste cu care m-ai crescut tu. Si am sa imi iubesc sotia. Si o sa fiu fericit, dar numai prin ce fac si ce simt pot sa fiu fericit. Nu sunt destinat sa ajung intr-un birou urias. Dar vreau sa ajung pe stele. Sa ma joc cu ele si ele sa imi sara pe umeri. Vreau sa las flacarile din mine sa arda, sa imi fac propria sursa de lumina. Nu vreau sa fiu un simplu obiect care are nevoie de lumina ca sa luceasca, vreau sa stralucesc, sa eman caldura si sa picur in pupilele lor adevar care sa ii otraveasca.
Imi pare rau, mama. Nu am sa ajung un om bogat. Dar am sa mor ca un om “avut”. Caci am sa pot sa spun ca am avut iubire, respect, onoare, loialitate, mandrie, fericire si stele… Caci am sa pot sa spun ca am avut frati din alte familii care m-au ocrotit mereu…. Caci am sa pot sa spun ca am avut parinti ce m-au iubit si m-au crescut corect… Caci la final de viata am sa pot sa spun ca am avut o viata…

Pierd.

Cred ca-mi pierd echilibrul,
pierd visul, pixul, stilul,
se cam duce dracu’ mixul.
Pierd zile si nopti.
pierd sperante, sanse si porti.
Pierd pasi si basi.
Pierd zambete
si vad doar momente bete.
Pierd sentimente,
pierd priviri din Sambete,
pierd miscari line,
pierd atingeri fine.
Imi pierd rabdarea,
Ceva nu e bine, nu imi place.
Ce se-ntampla cand mintea-mi tace?
Ce se-ntampla cand n-am ce-i face?
Vreau inapoi totul.
Vreau potul si norocul.
Vreau sa vad, sa simt,
vreau sa-nvat sa nu mint.
Vreau viziune intinsa,
Vreau flacara-mi aprinsa.
Vreau sa vina inapoi pixul si mixul,
sa imi aduca Dracul stilul si visul,
sa merg drept plin de echilibru.